Oamenii de știință au început să studieze visele lucide abia în secolul al XX-lea, în timp ce religiile lumii au subliniat importanța acestui fenomen în doctrinele lor de o perioadă mult mai lungă de timp. Influența acestor practici tradiționale ale stărilor de fază asupra dezvoltării curentei tendințe de visare lucidă este descrisă într-un articol analitic recent publicat de oamenii de știință din Brazilia împreună cu Kelly Bulkeley din SUA.
Unele dintre cele mai vechi menționări despre vise lucide se găsesc în manuscrisele hinduse ce datează de peste 2000 de ani, care împart conștiința în categoriile de veghe, vise (inclusiv vise lucide) și somn profund. În tradiția budistă, călugării tibetani practică yoga în vis – o tehnică de meditație care îi învață pe practicanți să recunoască visele, să depășească fricile prin conștientizare lucidă și să controleze conținutul viselor – de secole.
În scripturile islamice, visarea lucidă este văzută ca o stare de spirit venerată și o modalitate specială pentru inițiați de a realiza experiențe mistice. La rândul său, teologul creștin Augustine Hippopotamus (354–430 d.Hr.) se referă la visele lucide ca la un fel de previzualizare a vieții de apoi, în timpul căreia sufletul este separat de trup.
După ce au analizat diferitele referințe legate de visarea lucidă în religiile lumii, oamenii de știință observă că religiile monoteiste (iudaism, creștinism și islam) recunosc visele ca un mod de comunicare cu Dumnezeu pentru a înțelege prezentul și a prezice viitorul. Religiile tradiționale indiene (budismul și hinduismul), pe de altă parte, sunt mai interesate să cultive conștiința de sine, să studieze și să dezvolte tehnici speciale pentru inducerea stării de fază și observarea somnului.
Religiile indiene pot oferi astfel informații importante pentru practicanţii moderni ai stadiului de fază și pentru studiul științific al viselor lucide. Între timp, alte religii numesc acest fenomen „vise divine”, atribuindu-le rolul cunoașterii sacre, acestea fiind accesibile pentru puțini.
Articolul a fost publicat în octombrie 2020 în revista Frontiers in Psychology.
